„Ca şi despre copac, nu afli nimic despre om, cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieţii. Copacul nu e sămînţă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să îl împarţi pentru a îl cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi tine, copilul meu. […] Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bătrân. Eşti cel ce se desăvârşeşte. Şi, dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic.”(1)
Cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry ne pot ajuta să înţelegem mai bine tema pe care o vom dezvolta în următoarele două articole: dezvoltarea empatiei la copii, înţeleasă ca un proces continuu de dezvoltare personală, ce nu se opreşte la perioada copilăriei.
Citatul de mai sus ne oferă o viziune optimistă asupra problemei, în acord cu studiile de psihologie care vorbesc despre empatie ca o abilitate ce se dezvoltă în timp, în urma unor experienţe de viaţă şi a unor alegeri devenite obiceiuri, şi nu ca un dat natural, ce ne-ar putea obstrucţiona evoluţia personală. Empatia e creativitatea transferată în planul emoţiilor, o artă pe care o împărţim cu celălalt, o artă care ne exprimă şi prin care ajungem să cunoaştem lumea.
Pentru a înţelege cum funcţionează empatia, trebuie să explicăm importanţa câtorva concepte un pic mai complexe, precum: neocortexul, nucleul amigdalian, inteligenţa emoţională.
Despre neocortex şi influenţa lui asupra dezvoltării umane
Neocortexul este locul în care sălăşluieşte gândirea; aici se află centrii care pun cap la cap şi înţeleg ceea ce percep simţurile(2). Adăugarea neocortexului şi a conexiunilor sale la sistemul periferic permit dezvoltarea legăturii dintre mamă şi copil. Acest fapt constituie baza pe care se sprijină familia şi alimentează relaţia de îngrijire pe termen lung a copilului. Aşadar, trebuie să mulţumim neocortexului pentru procesul dezvoltării umane. Ştiaţi că reptilele nu au instinct matern? Acest lucru se datorează lipsei neocortexului. Odată ieşiţi din ouă, puii trebuie să se ascundă pentru a împiedica să fie mâncaţi de membrii propriei specii.
Nucleul amigdalian şi inteligenţa emoţională
Vorbind de un blocaj emoţional, e necesar să recurgem la definirea nucleului amigdalian, un centru al creierului limbic, care reuşeşte să declanşeze o reacţie exagerată, dramatică, pe care neocortexul nu apucă să o analizeze raţional. Nucleul amigdalian (de la cuvântul grecesc amygdala, care înseamnă migdală) are forma unui mănunchi de migdale, fiind alcătuit din structuri conectate ce se află în creier, în spatele inelului limbic.
Hipocampul şi nucleul amigdalian au evoluat şi au dat naştere cortexului şi neocortexului. Ele determină procesele de învăţare şi memorie, aşa cum nucleul amigdalian se ocupă de chestiunile de ordin emoţional. Daniel Goleman remarca următorul fapt: Dacă nucleul amigdalian este despărţit de restul creierului, rezultatul este incapacitatea de a mai distinge semnificaţia emoţională a evenimentelor (3), stare desemnată prin conceptul de “orbire afectivă”. Nucleul amigdalian stimulează sentimentul recunoaşterii, sentimentul faţă de sentimente, şi susţine chiar şi pasiunile.
În urma diverselor experimente din lumea animalelor, s-a dovedit că acelor animale cărora le-a fost scos nucleul amigdalian nu mai pot acţiona conform speciei din care fac parte: astfel, îşi pierd instinctul de competiţie şi de cooperare, nu mai cunosc teama, dovedind că sunt paralizate într-o stare caracterizată de absenţa emoţiei. Pentru a înţelege şi mai bine importanţa nucleului amigdalian, e necesar să menţionăm că el este cel care declașeanză lacrimile. O lume fără lacrimi ar fi o lume sărăcită de empatie, nu-i aşa?
Tot nucleul amigdalian e cel care ne sesizează existenţa unor momente de criză, acţionând ca „un fel de santinelă psihologică, ce înfruntă toate situaţiile, toate percepţiile, având în gând doar o singură întrebare, dintre cele mai primitive: E oare ceva ce nu-mi place? Care mă jigneşte? De care mă tem?” (4) Frica e un semnal care transmite mesaje către toate părţile importante ale creierului, generând secreţii de hormoni de tipul „luptă sau fugi”, având următoarele efecte: mobilizarea centrilor mişcării, activarea sistemului cardio-vascular, a muşchilor şi a organelor interne.
O diferenţă de luat în calcul e următoarea: nucleul amigdalian încurajează trecerea la fapte, în timp ce neocortexul are un plan mai lent de reacţie, acumulând informaţii.
Hipocampul este cel care recunoaşte semnificaţia diferită, să zicem, „a unui urs aflat la grădina zoologică faţă de a unuia ce se găseşte în propia-ţi curte”(5), acesta oferind o memorie cât mai fidelă contextului.
Inteligenţa personală sau emoţională (IE) câştigă tot mai mult teren în faţa IQ-ului (Intelligence Quotient=coeficientul de inteligenţă), deoarece acesta din urmă nu poate asigura omului prestigiul, fericirea sau stabilitatea relaţiilor interumane necesare dezvoltării pe plan personal, ci, cel mult, diplome şi o anumită recunoaştere profesională.
Psihologul Peter Salovey oferă o listă de capacităţi menite să dea valoare felului în care ne folosim de emoţii:
1. Cunoaşterea emoţiilor personale
A îţi recunoaşte sentimentele constituie baza inteligenţei emoţionale. Cei care au un contact direct cu interiorul emoţiilor îşi pot ghida mai bine viaţa, în funcţie de obiectivele personale: alegerea slujbei, alegerea persoanei cu care se căsătoresc, etc.
2. Gestionarea emoţiilor
Cei care reuşesc să ajungă la un echilibru interior au aflat cum să reacţioneze în anumite situaţii de criză. Astfel, ei pot scăpa mai repede de mânie, depresie, nesiguranţă şi tot felul de alte emoţii negative, care le omoară productivitatea şi sănătatea psihică.
3. Motivarea de sine
Pentru a ne motiva, e necesar să ne punem emoţiile în serviciul unui scop. Reuşitele nu vor întârzia să apară, odată ce am învăţat cum să avem autocontrol emoţional, exprimat prin înăbuşirea impulsurilor şi amânarea recompenselor.
4. Recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi
Empatia “se clădeşte pe baza conştientizării de sine emoţionale (6), fiind „fundamentul capacităţii de înţelegere a celorlalţi”. A fi empatic presupune a fi atent la semnalele sociale ale celuilalt, reuşind să îi anticipezi nevoile. Printre profesiile care cer o atenţie constantă faţă de celălalt, le amintim pe cele de profesor sau medic.
5. Manevrarea relaţiilor
A şti cum să gestionezi emoţiile celorlalţi conduce la arta stabilirii unor relaţii interpersonale de calitate, abilitate care poate ajuta atât pe plan social, cât şi pe plan personal.
Unii oameni nu reuşesc să îşi exprime emoţiile, au un vocabular emoţional destul de mic şi par lipsiţi de sentimente, o stare pe care psihologii o numesc alexitimie (de la grecescul a, care înseamnă lipsă, lexis, care înseamnă cuvânt şi thymos, care înseamnă emoţie). În schimb, empatia se construieşte prin conştientizare de sine; cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii (7), cu atât suntem mai capabili să oferim o interpretare şi să rezonăm la sentimentele altora.
Cum descoperim surzenia emoţională? Ei bine, există multe indicii: cei afoni din punct de vedere emoţional nu reuşesc să înţeleagă semnalele limbajului non-verbal (ton, poziţie corporală, expresia feţei), aşa cum nu pot interpreta/pune în legătură faptele sau cuvintele cu gesturile. Repercusiunile cele mai grave ale lipsei de empatie se observă în cazul psihopaţilor criminali, violatorilor, sau a celor care molestează copii; de unde şi definiţia psihopatiei ca „incapacitatea de a simţi empatia sau vreo compasiune de orice fel sau măcar de a avea o tresărire de conştiinţă.”(8)
Moduri în care acţionează empatia
Următorul exemplu e grăitor pentru ceea ce se întâmplă în lumea copiilor:
„În momentul în care Hope, care avea doar 9 luni, a văzut un alt copil căzând, a izbucnit în lacrimi şi s-a târât să fie alinată de mama ei ca şi cum ea s-ar fi lovit. Michael, care avea un an şi trei luni, s-a dus să-şi ia ursuleţul de la prietenul lui, Paul, care plângea; cum Paul a continuat să plângă, Michael i-a dat înapoi ursuleţul care-i asigura securitatea. Ambele gesturi mărunte de simpatie şi de afecţiune au fost constatate de mămici pregătite special ca să înregistreze asemenea întâmplări în care acţionează empatia.”(9)
Rezultatele acestui sudiu situează apariţia empatiei în prima copilărie. Ba mai mult, se pare că şi sugarii pot simţi empatia, motiv pentru care încep şi ei să plângă când aud suferinţa altui copil. Ei se confruntă cu fenomenul de imitaţie motorie, prezent în următoarele cazuri, destul de frecvente: dacă un alt copil se loveşte la deget, copilul de un an îşi va duce şi el degetul la gură să vadă dacă îl doare, la fel cum copilul are instinctul de a se şterge la ochi, de fiecare dată când îşi vede mama plângând.
Se pare că această imitaţie motorie a fost baza de la care a pornit cuvântul empatie, aşa cum a fost folosit de către psihologul american E.B.Titchner. Iniţial, empatia a fost definită, de către teoreticienii esteticieni, ca „o capacitate de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.”(10). Mai mult, Titchener afirmă că empatia îşi are baza într-o imitaţie fizică a nefericirii altora, lucru care duce la împărtăşirea sentimentelor, spre deosebire de teoria iniţială, care se apropia numai de simpatie.
Imitaţia motorie dispare în jurul vârstei de doi ani şi jumătate, când copilul realizează că durerea celuilalt nu se confundă cu durerea proprie. Felul în care ne raportăm la empatie are o mare legătură cu felul de disciplină impusă de părinţi copiilor.
S-a observat că sunt mai empatici cei care au fost atenţionaţi asupra faptului că prin comportamentul lor îi pot afecta pe ceilalţi. De exemplu, este recomandat să remarcăm „Uite ce tare ai supărat-o pe Maria!” (insistăm pe lezarea sentimentelor celuilalt şi pe relaţia de tip cauză-efect), decât „Urât din partea ta!” (aruncăm un sentiment de vinovăţie asupra copilului, neoferind o explicaţie).
Adulţii trebuie să înveţe să îşi folosească corect empatia. Când părintele nu ştie să se exprime printr-o gamă de emoţii – bucurie, lacrimi, îmbrăţişări-, copilul evită să mai participe la comunicare, interiorizându-şi sentimentele sau chiar uitând să le mai exploreze. A nu îţi înţelege emoţiile şi felul în care le pui în joc înseamnă a neglija traiectoria relaţiei pe care o vei dezvolta cu copilul, de-a lungul întregii vieţi.
Copiii „fură” anumite dispoziţii: copiii de trei luni ai mămicilor deprimate oglindesc atitudinea acestora, astfel ei vor fi mai înclinaţi spre mânie sau tristeţe, spre deosebire de copiii ai căror mame nu erau deprimate, şi care se arătau deschişi la experienţe noi şi curioşi (11). Leslie Brothers, psihiatru la Institutul de Tehnologie din California, a subliniat că nucleul amigdalian şi legătura dintre acesta şi zona asociativă a cortexului vizual constituie cheia circuitului la nivelul creierului de care e legată empatia (12).
Acest video prezintă povestea a doi prieteni, Isabelle şi Charlie, care sunt uniţi de diferenţele existente între ei, acesta fiind o pledoarie pentru cât e de importantă empatia în relaţiile noastre de zi cu zi. Vă invităm să îl urmăriţi, în speranţa că veţi încuraja empatia în relaţiile care vizează dezvoltarea emoţională a copilului.
Diana Petroiu
1. de Saint-Exupéry, Antoine, Citadela, editura RAO, Bucureşti, 1993, p.11.
2. Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p.38.
3. Ibid., p.43.
4. Ibid., p.44.
5. Ibid., p. 48.
6. Ibid., p. 73.
7. Ibid., p. 135 (vezi capitolul “Rădăcinile empatiei”).
8. Ibid., p. 151.
9. Ibid., p.139.
10. Ibid., p.140.
11. Ibid., p.143 (capitolul „Preţul racordării greşite”).
12. Ibid., p.145.