Părinți și copii, o echipă puternică

Niciun om nu poate trăi singur. Din momentul în care venim în această lume şi pe parcursul întregii noastre vieţi, avem nevoie să interacţionăm cu ceilalţi, avem nevoie să construim relaţii cu cei din jur deoarece prin intermediul acestora ne definim ca fiinţe sociale.

Mediul în care evoluăm şi relaţiile cu adulţii din jurul nostru stau la baza dezvoltării noastre armonioase şi sănătoase. Prima relaţie pe care o experimentăm este relaţia cu mama şi apoi cu cei apropiaţi: tata, bunici, unchi, mătuşi, etc. Printr-o relaţie sănătoasă şi plină de încredere cu adultul, copilul învaţă despre lumea înconjurătoare şi despre locul lui în acest mediu. Învaţă că lumea este sigură și răspunde nevoilor lui. Învaţă să aibă relaţii bune cu alte persoane, să comunice, să facă faţă provocărilor vieţii, să-şi exprime propriile emoţii.

Dar cum să construim relaţii bazate pe încredere în sânul familiei?

Ştim foarte bine că fiecare copil este unic şi de aceea şi fiecare relaţie părinte-copil este diferită. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, primul născut poate să fie mai liniştit pe când cel de-al doilea să fie foarte zgomotos şi îndărătnic creând dificultăţi părinţilor în educarea şi disciplinarea lui. Chiar dacă copilul tău este mai liniştit şi cooperant sau mai încăpățânat și zgomotos, pentru a construi o relaţie de încredere cu el trebuie să ţii cont de nevoile pe care el le are, începând de la nevoile de bază, nevoi de siguranţă şi securitate personală (de protecţie, ordine, limite, stabilitate), de dragoste şi apartenenţă (de afecţiune, relaţii, afiliere), de recunoaştere socială (de responsabilitate, respect), până la nevoile de autoîmplinire (spontaneitate, creativitate, atingerea potenţialului propriu).

Iubirea şi aprecierea părinţilor sunt foarte importante în dezvoltarea sănătoasă fizică şi mentală a copilului.

Pentru copil, dovada cea mai importantă de iubire este să te joci cu el, să faceţi lucruri împreună, să vorbiţi, să-i acorzi atenţie, să-i explici, să-l mângâi, să-l iei în braţe, să te interesezi de ce face, ce-i place, să-l ajuţi, să-l încurajezi, să-l ierţi. Arată-ţi dragostea şi sentimentele pe care le ai faţă de el şi învaţă-l să le exprime la rândul lui. Nu-ţi arăta dragostea pentru el doar atunci când face ce trebuie sau când se poartă cum îţi place ţie, deoarece va crede că îl iubeşti condiţionat. Nu încerca să compensezi lipsa ta de acasă satisfăcându-i toate mofturile sau cumpărându-i câte ceva în fiecare zi.

Responsabilizarea – atunci când altcineva hotărăşte întotdeauna în locul copilului, acesta nu poate învăţa să ia decizii, nu capătă încredere în sine, nu-şi asumă responsabilităţi.

Încă de la vârste mici, copilul trebuie să exerseze să ia decizii, iar lucrul acesta trebuie făcut gradat, astfel încât odată cu înaintarea în vârstă să se poată descurca tot mai bine. Un copil care are încredere în el acţionează cu mai multă siguranţa şi responsabilitate, şi caută să nu-şi dezamăgească părinții, pe când un copil care ştie că părinţii nu au încredere în el se va simţi mai în siguranţă să evite o responsabilitate decât să şi-o asume (va spune: “nu pot”, “nu ştiu”, sunt mic”, etc).

Atunci când îi interzici copilului să facă singur ceva este pentru că nu ai încredere că s-ar putea descurca fără tine, fără să-şi facă rău, fără să strice ceva. Dacă nu ai încredere în el că poate să mănânce sau să se îmbrace singur, îl ajuţi tu. Însă, dacă după ce l-ai învăţat toate aceste lucruri nu îl încurajezi să mănânce sau să se îmbrace singur, e absurd şi frustrant pentru el. Se poate întreba în sinea lui: de ce să învăţ lucruri noi dacă nu le pot pune în practică? Un astfel de părinte poate fi comparat cu un antrenor care îşi pregăteşte elevul să devină campion, dar nu-l lasă să participe la nicio competiţie de teamă să nu eşueze, să nu se accidenteze, să nu i se întâmple ceva.

Responsabilităţile pe care părinţii le deleagă copiilor îi ajută pe cei mici să simtă că sunt importanţi, că sunt valoroşi. Sarcinile pe care le dăm copiilor, chiar dacă sunt simple sau pot părea neînsemnate pentru noi, pentru copil sunt importante pentru că satisfac nevoia de identitate şi îl ajută să dobândească deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe noi. Copiii care învaţă de mici să fie responsabili, să ia decizii, să aibă încredere în ei sunt copii mai fericiţi.

Joaca contribuie la dezvoltarea relaţiei părinte-copil, la dezvoltarea abilităţilor parentale, la întărirea autorităţii părintelui şi disciplinarea eficientă a copilului.

Mulţi părinţi se simt jenaţi să se joace cu copiii lor, sunt stângaci şi le e teama să nu pară ridicoli. Sunt şi părinţi care se joacă cu copiii dintr-un sentiment de datorie şi nu reuşesc să se abandoneze în joc; alţii spun că nu au starea psihică necesară, că sunt deprimaţi sau stresaţi. Copiii pot fi cei mai minunaţi terapeuţi, iar vitalitatea şi veselia lor pot fi contagioase. Jocul este o bună ocazie să petrecem mai mult timp cu cel mic (asta îşi doreşte el cel mai mult) şi prin joc avem oportunitatea să-l cunoaştem mai bine, să-l educăm şi să consolidăm încrederea reciprocă.

Atunci când ne jucăm cu cel mic, fie că sunt jocuri de creaţie, de mişcare sau jocuri de rol, este recomandat să lăsăm iniţiativa copilului şi să-l ghidăm discret numai atunci când este cazul. De exemplu, atunci când desenează o casă cu uşi şi ferestre mici, iar mama, din dorinţa de a-l învăţa pe copil să deseneze “corect” încearcă să-l convingă să facă alt desen, copilul îşi va apăra “creaţia” şi va găsi tot felul de explicaţii pentru desenul lui: “prin uşa mică intră copiii”. Nu are rost să-l convingem să deseneze întocmai cum îi cerem deoarece copilul îşi va pierde plăcerea de a desena şi va sfârşi prin a arunca creioanele încheind astfel lecţia de desen fără prea multe beneficii pentru relaţia mamă-copil. Pentru mamă, cel mai bine este să pună întrebări copilului ei în legătură cu casa desenată, să afle ce are înăuntru, din ce e făcută, timp în care copilul continuă să-şi imagineze şi alte detalii bucurându-se de atenţia mamei şi de plăcerea de a desena.

Disciplinarea eficientă este atunci când copilul are încredere în ceea ce îi spui şi îi arăţi ca părinte

A avea un copil disciplinat nu înseamnă să facă tot ce-i spui şi să nu iasă din cuvântul tău, iar la cea mai mică abatere să te impui autoritar: “sunt părintele tău şi ştiu mai bine” sau şi mai mult, “eu te-am făcut, eu te omor”. Disciplina este mult mai mult decât aplicarea unei sancţiuni sau o corectare. Dacă-ţi pedepseşti copilul pentru o prostioară nu înseamnă că l-ai şi disciplinat; în schimb, o greşeală sau o prostie făcută de micuţ poate deveni o lecţie din care trage învăţăminte, înţelege ce a făcut şi care sunt consecinţele.

Părinţii trebuie să se pună de acord în privința aşteptărilor pe care le au de la copil (nu sunt benefice relaţiile în care unul dintre părinţi este autoritar, iar celălalt foarte permisiv deoarece copilul percepe imediat cine este “veriga slabă”, pe cine poate să manipuleze şi pe cine nu), ce limite îi impun, câtă libertate îi dau şi apoi, cel mai important, să se ţină de cuvânt. Puterea exemplului personal este de maxim impact dacă ţinem cont că cei mici copiază comportamentele părinţilor.

Cele prezentate mai sus sunt doar câteva sugestii pentru părinţii care doresc să construiască cu juniorii lor o relaţie frumoasă şi plină de încredere. Şi pentru că spuneam la început că fiecare copil este unic şi pentru că nu există “reţete” care să funcţioneze pentru fiecare la fel, vă invit să împărtăşiţi din experienţele şi situaţiile cu care v-aţi confruntat, atât cele de succes cât şi cele care vă provoacă limitele. De asemenea, vă aștept întrebările legate de problemele ce ne împiedică uneori să construim o adevărată echipă în sânul familiei.

Psiholog Cristina Antochi