Martin Hoffman, un cercetător care a studiat empatia, a ajuns la concluzia că rădăcinile moralităţii sunt de găsit în empatie, pentru că ea „ne face să ne pese de potenţialele victime” şi să „le împărtăşim suferinţa, ceea ce ne impresionează suficient ca să îi ajutăm.”(1) De asemenea, se vorbeşte de un progres al empatiei, încă din cea mai fragedă copilărie, chiar dacă la acea vârstă nu este antrenată de judecăţi morale, ci mai degrabă de obişnuinţă sau imitaţie. A simţi ceva faţă de celălat arată implicare şi îl ajută pe copil să crească din punct de vedere emoţional. Contrariul empatiei este antipatia. (gr. antipatheia < anti – contra, pathos – pasiune) (2) Aceasta poate degenera în blazare, situaţie în care individul va ajunge izolat în societate şi incapabil de sentimente altruiste.
Deşi temperamentul copilului este influenţat de moştenirea genetică, experienţa de viaţă îşi poate spune cuvântul, realizând schimbări miraculoase. Aşa cum remarca şi Daniel Goleman, experienţa din copilărie „modelează creierul” (3), implicarea părinţilor fiind crucială asupra dezvoltării corecte a personalităţii celui mic.
Cum să devenim mai empatici?
„Ca şi despre copac, nu afli nimic despre om, cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieţii. Copacul nu e sămînţă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să îl împarţi pentru a îl cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi tine, copilul meu. […] Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bătrân. Eşti cel ce se desăvârşeşte. Şi, dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic.”(1)
