Toamna începe mereu în luna octombrie

Pentru mine toamna începea mereu în luna octombrie.

Atunci când pregăteam cu emoție deschiderea anului universitar și când mă întâlneam cu toate ideile pe care le lăsasem la copt peste vara și vacanța ei. Și toamna venea, mereu se ținea de cuvânt, venea cu întâlnirile de la cursuri, cu programul de atelier și cu revederea profesorilor. Toamna venea în 17 octombrie când ne dădeam întâlnire cu aceasta o mulțime de oameni în atelierul prietenului nostru care găsea prilej să îi facă loc acolo și să o petreacă. Cu un zâmbet complice și cu mult entuziasm primeai o invitație din colțul gurii, pe care o deslușeai doar atunci când învățai să vorbești aceeași limbă și înțelegeai că timpul nu stă în loc și toamna are oricum să vină.

Coboram cateva trepte ca să îl întâlnesc sau uneori urcam câteva, nici nu mai conta unde era locul de regăsire, pentru că oricum prietenul nostru era peste tot în această zi. Îi plăcea să se înconjoare de oameni, unii mai buni, alții doar în trecere prin viața lui, dar era foarte important să fie toți acolo, să îi privească și să povestească câte în lună și în stele. Și să le reamintească că vine toamna.

Artistul este un ghem de emoții

Prietenul acesta era tot timpul cu emoțiile la el. Se bucura ca un copil când ne vedea pe toți în jurul lui, vorbea uneori foarte tare tocmai pentru a ne transmite tuturor că este ziua în care totul are să se coloreze în ocru și în roșu. Și în cărămiziu, întocmai ca lucrările lui arse din lut. Și iată rost să scoată în evidență relația lui cu divinitatea, să vorbească despre ce iubește cel mai mult pe lumea asta, adică despre arta. Despre cum modelează și simte lutul, cum îl personifică și cum îl desăvârșește prin ardere, cum pământul este elementul primordial și punctul terminus, în același timp.

Și lut era peste tot. În vorba, în simțire și gândire. Și povestea cu patos despre amintiri cu artiști, tabere și contexte, o combinație de nostalgie și dorință de a repeta la infinit o stare plăcută lui, plăcuta mie, plăcută tuturor celor prezenți: creația și mecanismul care o declanșează.

Profesorul nu are vacanță niciodată

La el venea multă lume pe 17 octombrie. Toți dornici să îl vadă și să îl știe fericit. El, la rândul lui, nu ezita să ne privească pe toți la fel, indiferent dacă eram studenți, foști studenți, prieteni sau familie. Ne întâmpina cu bucurie, ne invita să ne așezăm, ne oferea tot ce avea, fie că era mult sau puțin și ne înconjura cu energia lui specifică, uneori prea puternică, alteori exagerat de vie. Îmi amintesc că fiecare clipă petrecută acolo era un referat despre artă, era nevoie să fii mereu atent pentru că ideile curgeau, se însuflețeau și povesteau. Nu era loc de timp liber și nici de pauză, era mereu ceva de asimilat și înțeles, dacă noi, studenții, nu eram cumva în vacanță.

Carpe diem sau cum să îți simți respirația

Niciodată nu am ajuns prima la aceasta sărbătoare și nu m-am gândit la asta decât după ce nu am mai avut unde să merg pe 17 octombrie. Din acel moment am realizat că nu există ordine, nici prioritate, că noi ne separăm fără să știm, iubind sau ignorând, simțind sau mimând.

Oricând aș fi ajuns acolo, timpul începea să ticăie și viața să se desfășoare. Pentru că el trăia cu adevărat, se îmbăta cu viața și cu tot ce era prezent atunci acolo și asta îi era suficient. Uneori ascultam muzică, alteori dansam sau povesteam, mereu se derula câte ceva și viața se trăia cu adevărat. La timpul prezent.

Poezie de Ilie/dai doi lei mai scrii o mie

Toți anii studenției au fost marcați de câteva clișee ce îi aparțineau. Recita niște glume care, prin repetiție, păreau pierdute de sens. Cu toate acestea, ne amuzam cu toții când le auzeam, fie și a mia oară, așteptam parcă mereu să ne surprindă și chiar o facea prin bucuria derulării aceluiași și aceluiași motiv. Era nostim și gustam totul cu poftă pentru că era spus de el pentru noi. Departe de a fi un poet în propria existență, mereu l-am perceput în versuri. Simțeam cu toții că există muzicalitate în tot ceea ce face, deși prezența lui era la distanță de orice rimă. O poezie.

Artă pentru artă

L-am cunoscut de când eram elevă și în tot timpul petrecut sub brațul lui am învățat că arta înseamnă artă și atât. Este un mod de viață și dacă nu înțelegi asta îți va fi foarte greu să supraviețuiești ca artist. Desena și imagina compoziții în orice moment, fie că era la restaurant sau în propriul atelier, într-un moment de creație. Organiza masa cu mare atenție și îmi spunea mereu că este o lucrare mai mare pe care trebuie să o vad în ansamblu. Și dacă arta asta nu mă satisface, atunci să o dau deoparte și să fac ce vreau eu și să nu mă gândesc nicio clipă că ar putea să mulțumească pe cineva sau să cântărească în ochii cuiva. Arta este elitistă și cine nu înțelege asta este pierdut. Punct.

Anul acesta nu a mai venit toamna, deși copacii s-au colorat și anul universitar a început. Pe 17 octombrie m-am așezat la masă cu ai mei și ne-am amintit de el. Ar fi trebuit să fie toamna lui, acum însă a rămas doar a noastră, plină de amintiri și miros de cuptor încins.