Am decis să scriu câteva rânduri cu încrederea că vor avea ecou în conştiinţa prietenilor noştri mari, părinții. Aşezaţi-vă confortabil, adunaţi-vă gândurile şi fiţi pregătiţi să consumaţi câteva minute din viaţa voastră într-un scop nobil – acela de a trimite creatorilor admiraţie, contemplare şi… recunoştinţă!
Ei bine, ieri am aflat că mi-a mai plecat un prieten bun. Era atât de bun încât nu ne vedeam cu zilele, lunile, anii. Dar momentul întâlnirii era mereu prilej de bucurie, era suficient să ne atingem privirile câteva secunde că să realizăm că ne-a fost foarte dor şi să ne încărcăm cât putem de repede de tot ce are fiecare nevoie. Mie îmi era întotdeauna necesar să îl văd ca să îmi reîmprospătez tot sistemul de gândire, să reactivez toţi senzorii creativităţii şi ai sensibilităţii. Acest minunat prieten este cel care m-a învăţat despre valoarea creativităţii în demersul propriu, m-a ajutat să îmi formez un sistem de gândire în care să am încredere şi, cel mai important, să invoc creativitatea permanent. El este cel mai ingenios om pe care l-am întâlnit în viaţa mea, nu îi era niciodată frică de nimic – până şi în relaţia cu Dumnezeu îşi găsise elemente de legătură inedite, care păreau ciudate pentru oricine nu îl cunoştea.
Prietenul meu a fost profesorul meu. Un profesor care nu s-a comportat niciodată mai puţin decât un prieten. M-a învăţat că relaţia de prietenie este cheia emiţătorului de informaţii şi că receptorul are o singură obligaţie pe lumea aceasta – aceea de a transmite mai departe ceea ce deţine.
Prietenul meu îmi spunea întotdeauna să nu îmi fie frică de gândurile mele. Toate provin din experienţa mea şi din nevoile mele. Le-am ascultat şi m-au condus pe tărâmuri fascinante ale descoperirii.
Prietenului meu îi plăceau provocările. Şi mă îndemna mereu să iau contact cu situaţii noi şi să le găsesc rezolvări. Îi plăcea foarte mult hazardul, atât de mult încât şi-a pus viaţa în pericol de mai multe ori. Mereu fără să regrete, mergând până la inconştienţă.
Prietenul meu nu premedita nimic şi căuta mereu soluţii. Îmi spunea că este în stare să organizeze o expoziţie în cea mai mare sală a Muzeului de Artă cu un singur obiect. De 5/5/5 cm. După câţiva ani am înţeles că invoca de fapt creativitatea.
Prietenul meu modela lutul pentru că era cel mai ofertant material. Încărcat cu semnficații şi întotdeauna stimulent pentru imaginaţie. Avea o inteligenţă sclipitoare, exersată de-a lungul existenţei presărate cu mult şi multe. Se spunea despre el că instinctul îl ajută să facă din orice greşeală un avantaj, eu aş spune că… aceasta este CREATIVITATEA! Prietenul meu era atât de creativ încât sufletul său năştea mereu idei, soluţii, situaţii şi… artă! Prietenul meu şi-a educat creativitatea de-a lungul vieţii pe care a trăit-o aşa cum i-a plăcut, a simţit pentru artă, a respirat lut şi a lăsat în urmă un univers al imaginaţiei efervescente.
Îmi doresc să fiu şi eu prietena celor care mă cunosc, mari şi mici deopotrivă. Să transmit secretul obiectului de 5 cm. care poate străluci într-o sală imensă, să compun poezii din cuvinte nerostite şi să dau lutului formă prin mâinile celor care vor urma.
Mai puţin spectaculos este numele lui, dar vi-l dezvălui întru devenire: dragi părinţi, fiţi Ionel Cojocariu pentru copiii voştri şi veţi fi împăcaţi cu ceea ce ei devin!
Pe Ionel îl găsiţi şi aici…
- Ionel Cojocariu – Mașina de tocat vise de Ana Amelia Dincă
- Pasagerul clandestin [Ionel Cojocariu] de Gelu Vlașin
- ARTE VIZUALE. Ambientale de Marius Leonte și Aurelia Mocanu
- Ionel Cojocariu CV
PS: Prietenului meu i-am vorbit întotdeauna cu „dumneavoastră”, regret că nu am ajuns să îi spun cât de mult l-am iubit!
Alina Tudor