Vom începe cu un exerciţiu de creativitate. Să ne imaginăm că părintele şi copilul sunt doi nori coloraţi, unul roşu şi celălalt alb, pe cerul albastru. Între cei doi nori există un spaţiu, un fond albastru, o paletă pe care trebuie să se întâmple un act de magie: cei doi nori să se apropie, să se amestece şi să formeze o nouă culoare, în acest caz – să devină roz, un pastel al prieteniei. Cu alte cuvinte,
pentru a umple spaţiul dintre părinte şi copil, ar fi nevoie de construirea unei relaţii prin apropiere, cunoaştere şi iubire.
Înainte să spunem poveşti, ascultăm.
A asculta trebuie să vină înainte de a povesti. Ceea ce face copilul – un zâmbet, un şuvoi de lacrimi, o bătaie din picior, o încruntare – reprezintă calea non-verbală prin care exprimă ceea ce simte. Pentru a ne apropia de copil, pentru a-i cunoaşte nevoile, pentru a afla cu ce tip de temperament s-a născut şi ce se întâmplă în interiorul său, trebuie să învăţăm să ascultăm şi să descifrăm anumite semne.
Ascultarea necesită timp. Trăim într-o lume agitată, într-o perioadă în care totul se desfăşoară cu rapiditate, într-un ritm accelerat în care trebuie să ne împărţim inima, mintea, energia şi timpul către familie, serviciu, probleme, proiecte etc. Ne putem gândi la un obicei prin care copilul ştie că părintele îşi rezervă timp special pentru el, indiferent dacă timpul este lung sau scurt. Un anume moment din timpul zilei sau al săptămânii va fi petrecut împreună, va deveni un ritual de încredere.
Pentru a asculta, eliminarea obstacolelor este importantă. De multe ori, când vorbim cu cineva, gândurile, care seamănă cu săgeţile, pornesc în diferite părţi. Însă, atunci când vorbim cu juniorul, ar trebui să îndreptăm toate săgeţile către el, iar ascultarea să fie liberă, clară, deschisă. Aşadar, când ascultăm ceea ce ne spune copilul, nu ne gândim, în acelaşi timp, la ce mâncăm diseara sau ce ne-a cerut şeful la serviciu.
Dacă vei înceta să asculţi, copilul va înceta să-ţi povestească. Ascultarea seamănă cu o sticlă, iar povestirea cu un lichid. În momentul în care torni lichidul în sticlă, conţinutul va lua forma recipientului, deci povestirea depinde de ascultare. Cu cât sticla (ascultarea) are un design mai interesant, cu atât povestirea (lichidul) va fi mai frumoasă şi mai captivantă.
Un bun povestitor este un bun ascultător. Ne dorim să le transmitem copiilor din experienţa şi cunoştinţele noastre, să le dăruim din amintiri şi să le cultivăm valori, dar nu trebuie să rămânem blocaţi în poveştile noastre, ci să le ascultăm pe ale lor. În cazul în care copilul este introvertit şi nu vrea să povestească, atunci putem găsi metode creative prin care să aflăm ceea ce simte. Ne putem imagina o poveste în care noi, alături de ei, suntem personaje şi le dăm voie să inventeze firul narativ.
Metamorfozele artei de a povesti
A povesti este cea mai veche şi cea mai nouă dintre formele artistice. Deşi scopul şi condiţiile de desfăşurare s-au schimbat de la un secol la altul, de la o cultură la alta, poveştile continuă să împlinească nevoi individuale sau colective. Oamenii povestesc pentru a împărtăşi experienţe, pentru a-şi exprima idei, dorinţe, speranţe şi pentru a-i înţelege pe ceilalţi.
Istoricul artei de a povesti cunoaşte diferite etape şi forme. Americanii nativi şi eschimoşii aveau o preferinţă pentru mitologie şi ideea de eroism, în culturile africane poezia şi naraţiunea orală aveau un loc aparte, în China din timpul Evului Mediu oamenii spuneau poveşti în faţa unui auditoriu şi alegeau subiecte istorice, în Europa arta povestirii a luat forma distracţiei şi a amuzamentului.
Poveştile rostite au trecut printr-un declin al oralităţii cauzat de mai mulţi factori: urbanizarea, creşterea publicaţiilor de masă, dezvoltarea televiziunii, schimbări în structurile sociale şi împrejurările în care oamenii se întâlnesc. Comunicarea a suferit transformări care au schimbat relaţiile dintre oameni: de la scrisori la e-mail, de la bileţele la sms-uri, de la convorbiri la chat.
Interesul pentru arta povestitului a luat un nou avânt în anii ’70. Noua profesie, cea de povestitor, antrenează diferite abilităţi şi competenţe, expresia facială, limbajul corpului, contactul vizual, acompaniamentul unor instrumente muzicale, gesturi teatrale, vocea la tonalităţi şi cu timbre diferite, include costume şi recuzită.
Cum spunem poveşti?
A fost odată ca niciodată… un copil care mergea în vacanţa de iarnă la bunici şi asculta poveşti la gura sobei. După mulţi ani, acel copil a devenit părinte, iar acum trebuie să spună, la rândul lui, poveşti, dar, în acelaşi timp, să se adapteze mediului urban, schimbărilor comunităţii, evoluţiei tehnologice şi altor factori care modifică, în special, forma poveştilor.
Prin poveşti transmitem gânduri, emoţii, experienţe, valori, chiar dacă preferăm basme cu eroi, literatură fantastică, legende istorice, mituri, comedii sau drame. Nevoia de a povesti, de a cunoaşte şi de a împărtăşi rămâne constantă, chiar dacă povestea a trecut din spaţiul privat în spaţiul public, din casă pe scenă.
Pornind de la un text sau de la o idee, putem îmbrăca informaţia în haine colorate şi atrăgătoare pentru copii, căldura vocii umane fiind foarte importantă pentru cei mici încă de la primele luni de viaţă.
Povestitorii, actorii şi pedagogii folosesc diferite mijloace pentru a crea o poveste într-un cadru organizat, implicând copiii dintr-o colectivitate: folosesc obiecte, oferă roluri, explorează spaţiul, dansează, cântă, învaţă cuvinte noi, îşi deschid aripile imaginaţiei şi o lasă să zboare.
Părinţii şi bunicii ar putea citi cărţi de poveşti pentru a adormi copiii, şi-ar putea preschimba vocea în funcţie de cum se desfășoară acţiunea, ar putea interpreta diferite personaje, alături de cei mici. Mai mult decât atât, orice ocazie ar putea fi transformată într-o poveste, dacă ne luăm timp, eliminăm obstacole şi devenim creativi: o cheie ar putea fi cheia fermecată care deschide uşa către un tărâm minunat, vântul care bate puternic ar putea fi o forţă secretă care ne va duce mai repede acasă, o baghetă cu fluture (dintre cele care se înfig în ghivecele cu flori) ar putea fi o baghetă care, odată ce atinge un obiect, îl va face pe părinte să-i spună copilului un cuvânt frumos etc.
Copiilor le plac poveştile. Intuiţia părintelui de a fi jucăuş şi de a spori farmecul lucrurilor prin poveşti îl va conduce pe copil într-un univers ocrotitor. Iar, dacă am avut o zi obositoare la serviciu şi nu ne vine nicio idee potrivită de poveste, putem începe doar cu „A fost odată ca niciodată un copil…” şi apoi îl vom ruga pe cel mic să continue. Dacă i se deschide calea, va merge pe firul poveştii în locuri surprinzătoare, pentru că ascultarea şi povestirea, în cazul copilului, sunt lipsite de prejudecăţi şi de etichete.
Bucuria de a asculta şi de a spune poveşti prezintă mai multe beneficii: dezvoltarea abilităţilor de comunicare, îmbogăţirea vocabularului, crearea unui mediu potrivit de creştere (un bun ascultător va deveni un bun povestitor şi un bun cititor!), umplerea timpul cu rime şi cântece, folosirea imaginaţiei, coordonarea mişcărilor, găsirea unor răspunsuri la întrebări, crearea unor legături, dar cel mai important este faptul că poveştile apropie povestitorul de ascultător, părintele de copil.
Gabriela Teodora Vătafu